După un debut relativ timpuriu, cu Jocuri în piatră (în 1972, la 21 de ani), Florea Miu a publicat peste o duzină de cărţi de poezie, un volum de eseuri şi unul de interviuri. S-a remarcat, de la început, atracţia pentru o anume vetustate lexicală, pentru un discurs lăsat uneori la voia entuziasmului, dar şi persistenţa unui ton elegiac, uneori cu intenţie gnomică. Poezia sa şi-a păstrat de-a lungul timpului caracteristicile. Contemporan cu echinoxiştii, s-a detaşat de aceştia, înscriindu-se mai degrabă într-un model sudic, contaminat de ludicul sorescian. Originalitatea sa, cu o încărcătură tragică specifică, este dată de poziţia sa de actant/subiect inclus în desinenţa verbului. În acest fel, autorul nu face decât să intre în rezonanţă cu propriile stări, trăiri, pe care le urmăreşte în transfigurările lor alegorice. Este o poezie monologică, menită să confirme convingeri proprii sau să disimuleze predispoziţii sceptice. Poetul nu se complică în sondări ale afundurilor, rămânând la un nivel contemplativ, al meditaţiei în joacă. Dintre mărcile sale se disting reflectarea opozitivă, simplitatea (uneori de tip silogistic), ingenuitatea, o tentaţie a labirintului (lingvistic).

În volumul Cerul din lacrimă (Editura Ramuri, Craiova, 2009), tema care predomină este aceea a destinului inexorabil, tratată însă dintr-o perspectivă ironică: „Mi s-a lipit lumea de tălpi/ şi pentru că nu am alta/ de schimb,/ merg cu ea aşa/ până când se toceşte./ Încerc să o repar din când în când/ dar e atât de ponosită, încât/ ar trebui neapărat să-mi cumpăr alta/ care să mă ţină măcar/ până la Cercul Polar/ ori până aici, mai aproape…/ Mi-au intrat toate drumurile/ prin tălpile găurite –/ simt până departe, în trup,/ fiecare pietricică a Căii Lactee,/ toate denivelările sub-oceanice./ Chiar şi o pereche de lume/ mai veche/ mi-ar prinde bine acum/ la capătul disperării!” (O pereche de lume). Poetul ştie să joncţioneze familiarul cu sublimul, lărgind orizontul conotaţiilor, şi pe asta se bazează, în general, construcţia sa. Freamătul tragicului se extrage din cotidianitate.

Cum susţine criticul Dan Cristea, scriitorul îşi compune un eu poetic, o imagine întru câtva convenţională, agresat neîncetat de realitate, melancolic, aflat în suferinţă existenţială. Evident, în centrul atenţiei se află obsesia de autodefinire: „Viaţa asta e ca o haină peticită –/ mereu o cârpesc şi ea/ se rupe întruna./ Odată ce am îmbrăcat-o/ nu o mai pot schimba,/ se lipeşte de mine/ precum cămaşa lui Nessus –/ tot mai subţire pe dinafară/ şi tot mai grea înăuntru.// M-am hotărât/ să o duc, totuşi, la un croitor/ să-i pună o căptuşeală ca lumea,/ din stele, din nori,/ din ce o avea el la îndemână,/ şi el mi-a spus să-i adaug/ umbra unui copac –/ mai rezistentă decât cuvintele/ pe care le foloseam înainte./ Mi-am dat seama mult prea târziu/ că nu făceam decât să unesc golurile,/ fără să mai găsesc firele destrămate/ din conturul iniţial.// Renovez, mereu şi mereu,/ ceea ce se pierde în mine/ definitiv.” (Renovare).

Confesiunea alegorizantă, în care eul este pe post de erou frustrat, alienat, este simptomatică pentru astfel de poezie. Egocentric, acesta suportă toate nemulţumirile, toate deziluziile şi tristeţile. El alege, pentru a se confia, calea insidioasă a râsu-plânsului: „Categoric, lumea asta nu mi se/ potriveşte./ Am atâtea absenţe, încât/ voi fi exmatriculat din ea/ în curând./ Sunt ca o pasăre în furtună/ sau ca un evadat imposibil de prins/ dar niciodată liber…/ Mă întâlnesc cu mine însumi/ pe ascuns/ şi tot mai rar/ simt gustul nefiresc al fericirii…// Categoric, nu mi se potriveşte nimic –/ neliniştea mea nu încape/ în nici un tipar./ Iau lucrurile numai în grav./ Locuieşte în mine o fiinţă ciudată/ şi de neînţeles/ pentru care visele sfârşesc pe eşafod/ iar primăvara e tristă./ Chiar şi norii s-au deplasat/ în partea încă nedescoperită/ a sufletului meu.// Nu mi se mai potriveşte nici iarba/ căreia îi închinam altădată poeme./ Sentimentele nu mă mai încap…/ Eu nu mă mai potrivesc mie însumi:/ mi-ar trebui altă lume!” (Altă lume). Tratată cu dezinvoltură, în joacă, tensiunea se manifestă imploziv, în conştiinţă. La fel, se alternează atitudinea discretă, smerită, cu aceea orgolioasă, a unui eu hipertrofiat. Deşi aflat în prim-plan, poetul suferă de deprimare, are senzaţia totalei zădărnicii, socotindu-se un înstrăinat, pe când natura care concordă cu stările sale interioare este proiectată catastrofic: „Eu nu sunt de pe aici,/ am venit numai în vizită/ şi voi pleca în curând./ Iau cu mine doar peisajul/ sau o parte din el./ Mi s-a risipit umbra/ pe care o purtam pretutindeni./ A mai rămas puţin orizont/ care şi el se pierde/ între firele de nisip./ Cândva, aici era o fântână…/ Au tot scos cerul din ea/ până când a murit!/ În locul ei a crescut/ un semn de întrebare/ cât lumea/ care se loveşte de aripa mea…/ inexistentă!” (Drum metafizic). Se poate vorbi, cu îndreptăţire, de un bacovianism compensat retoric. De altfel, se recunosc diverse interferenţe textuale, spre exemplu crepuscularitatea blagiană, ori locul pustiit din poezia lui Arghezi („Aici nu mai locuieşte nimeni/ de mult!” – Primăvara şi alte cuvinte). Frustrarea, inadecvarea, neadaptabilitatea nu-l implică pe poet, care îşi păstrează o poziţie detaşată, suficientă, contemplativă: „N-am avut nimic/ niciodată/ dar nici n-am cerut…/ Am stat în prag/ şi i-am privit pe ceilalţi./ Acum nu mai stau nicăieri,/ dar îmi caut cuvintele/ care umblă aiurea prin lume:/ se duc dintr-o lacrimă în alta/ ca să acopere pustiul/ din inima noastră.” (Nici o pierdere!). Poetul nu ocoleşte patetismul, asumându-l cu onestitate.

Alteori, se simte (ca Adrian Păunescu) responsabil de soarta planetei, deplângând vremurile disolute (în Câmpia cu nori), ori are nostalgia timpurilor şi idealurilor de început, a unui Paradis trecut imperceptibil în invizibil, a timpului care s-a dus. Îşi doreşte un pelerinaj în lumina din interiorul copacilor, invocă îngerul păzitor şi aprinzător de stele, face, mai tot timpul, naveta între un imaginar sumbru, al declinului, şi aspiraţii idealizate, suave. Nu putea lipsi reprehensiunea citadinismului: „Nimeni nu mai vine la tăiatul luminii,/ cântecul e strivit sub beton,/ potecile de altădată s-au mutat în cer./ Nu mai stă nimeni să ia aminte/ la strălucirea din sevă…// Ce-or fi vrând să ne spună păsările/ care încă mai vin să caute o fereastră/ lângă cazematele noastre?!/ Ce rost vor mai fi având ploile/ dacă lemnul luminat e pustiu?!” (La tăiatul luminii).

Poezia lui Florea Miu se dovedeşte, prin acumulare, o consecventă elegie existenţială. Discret, autorul evită mijloacele spectaculoase, caligrafiindu-şi cu tenacitate stările, reliefându-le diferite nuanţe care să întregească puzzle-ul afectiv deprimant. Confesivă, cartea ţinteşte salvarea unei memorii (a trecerii), din ce în ce mai estompate: „În fiecare dimineaţă dau întunericul/ la o parte/ ca să pot citi./ Caut desenul dinainte,/ pipăi liniile de sub munţii de praf/ vrând să reconstitui tot ce ştiam.// Nimic nu mai seamănă cu nimic./ Conturul e mereu altul,/ peisajul se schimbă într-una,/ punctele de care îmi aduc aminte/ nu mai coincid cu cele de-acum;/ imprecizia s-a depus straturi-straturi/ până dincolo de orizont –/ amintirea mea se sfărâmă încet.” (Desen imprecis). Pericolul iminent este cel al aneantizării, al trecerii treptate a existentului din registrul vizibil în cel invizibil. Transcendenţa nu este altceva, într-o asemenea viziune, decât evanescenţă.

Continuând să-şi clarifice identitatea, poetul înţelege că se află zidit într-un labirint din care nu poate scăpa, într-o ţară a lui Nimeni, pierdut între două nopţi eterne, în anonimatul cosmic. Îndeletnicirea lui în acest interstiţiu existenţial: „Transcriu cu grijă fragmente din mine/ pentru textul definitiv.” (Déjŕ vu). Necrezând în nimic durabil, sufletul însuşi nefiind decât un substitut, un succedaneu, toată nădejdea este pusă în posteritatea poetică.

Florea Miu este un sentimental plin de francheţe, diferit de mulţi dintre poeţii de azi, cu reminiscenţe moderniste, crezând încă în idealuri, în inocenţa cuvântului, căutând certitudini într-o lume a relativismului, trasându-şi însă cu simplitate un ţinut imaginar propriu: „Uitat de toţi, pipernicit, cu o scoarţă albastră/ pe umeri,/ cineva se chinuie în disperare/ să copieze această absenţă,/ sporind astfel temperatura din preajmă/ cu încă un necuprins…” (Alfabet fără litere).